Mila și Mormăilă

„Unde e ghirlanda noastră de lumini?”
Mama se uită spre gardul viu. Nici Tata nu știe.
Dar Mila descoperă o urmă.
Ce picioare mari!
Unde or duce?

Căciulă. Fular. Mănuși.
Un biscuit în buzunar. Nu se știe niciodată.
„Nu prea departe!”, strigă Mama.
Urma merge peste câmp până la brazi.

Un clopoțel în zăpadă.
Mila îl ridică.
Ding!
Aici a pierdut cineva ceva.
Și dincolo, și mai multe.
Cine cară Crăciunul prin pădure?

Între brazi se face mai întuneric.
Și mai liniște.
Apoi un mormăit.
Mrr. Mrr. Mormăi.
Nu e un urs. Ursul nu mormăie atât de trist.

Sub brad stă Mormăilă.
„Prea luminos! Prea zgomotos! Prea mult!”
Mila se oprește.
Tot clinchetul Crăciunului
zace în jurul lui.

Se deschide un ochi.
„Încă o chestie care clipește?”
„Eu nu clipesc”, spune Mila.
„Nici nu zornăi.”
Clopoțelul rămâne în buzunar.

Mila se așază lângă Mormăilă.
„De ce ai luat tot?”
„Ca să se oprească”, mormăie Mormăilă.
„Peste tot clipește. Peste tot sună.
Numai la mine nu stă nimeni niciodată.”
Acum stă cineva.

„Unde locuiești?”
Mormăilă arată printre rădăcini. O gaură.
„Acolo e întuneric”, spune Mila.
„Și liniște”, spune Mormăilă. „Prea multă liniște.”

„Atunci facem totul încetișor.”
O lumină. Un biscuit.
Mila fredonează un cântecel mic de tot.
Mormăilă adulmecă.
Întâi doar adulmecă.
Asta e permis.

Crănț.
Mormăilă mestecă și zâmbește.
„Așa îmi place mie Crăciunul.”
Mila se cuibărește lângă blana moale.
O vreme nu spune nimeni nimic.
Și nimeni nu mai stă fără companie.

„Ghirlanda de lumini e pentru Mama”, spune Mila.
Mormăilă mormăie. Apoi ridică toată grămada.
„Eu car. Tu mergi înainte.”
Două urme în zăpadă: una mică, una mare și rotundă.

Seara, gardul viu strălucește din nou.
„Pentru cine sunt biscuiții?”, întreabă Mama.
Mila flutură mâna spre pădure.
„Pentru prietenul meu.”
Și de data asta rămâne ceva.