Mila și scrisoarea către Moș Crăciun

„Ce îți dorești?”, întreabă Mama.
Mila zâmbește și desenează mai departe.
Tata ține deja plicul pregătit.
„E un secret. Numai pentru Moș Crăciun!”

Plicul stă sub pernă.
„Mâine îl punem în cutia poștală”, spune Mama.
„Cutia poștală e atât de departe de Polul Nord.”
Mila nu poate dormi.
Atunci ceva alb trece pe lângă fereastră.

Pe cutia poștală aterizează o bufniță uriașă.
„Scrisoarea o duci cel mai bine chiar tu.”
O aripă coboară ca o scară.
Mila strânge tare plicul.
„Vin cu tine!”

Pe aripă în sus. Ține-te bine!
Unu, doi … și picioarele atârnă în aer.
Jos, cutia poștală se face mică.
Acolo, fereastra camerei în care dorm Mama și Tata!
Mila flutură mâna.

Acoperișurile se fac mici.
Turnul bisericii rămâne în urmă.
Jos strălucește râul.
Mila se ține bine de fularul roșu.
„Mai e mult?”
„Încă puțin mai sus”, spune bufnița.

Lumini verzi dansează deasupra norilor.
Mila întinde mâna.
Atât de aproape! Și totuși prea departe.
„Mai e mult?”
„Imediat ajungem”, spune bufnița.

În jos, prin nori.
Frig! Nasul dispare în fular.
Mila caută plicul cu mâna.
E încă acolo. Bine.
Și apoi, tocmai jos, în zăpadă: o lumină.

O căsuță strălucește în zăpadă.
Moș Crăciun își ridică ochelarii pe frunte.
„Poștă? Adusă personal? Așa ceva n-am mai pomenit!”
Mila întinde scrisoarea.
„Numai pentru tine.”

„Intră, că îngheți. Și bufnița la fel.”
Cizmele jos. Zăpada cade pe preș.
Căciula în cui, lângă căciula roșie.
„Întâi cacao, apoi poșta?”
„Întâi poșta!”

„Îți dorești … pe mine?”
Moș Crăciun râde până îi tremură burta.
„Îți doresc o pauză”, spune Mila.
Deja stă cu picioarele sus, în papuci.
Cacaoa fumegă.
„Sufli, sufli. Apoi o gură.”

Înapoi, prin noapte.
Moș Crăciun flutură mâna din ușă, cu desenul în mână.
Mila are pleoapele tot mai grele.
„Eu cunosc drumul”, spune bufnița. „Tu dormi.”
Stelele privesc.

Dimineața, la fereastră așteaptă poșta.
Mila arată desenul: două fotolii, două căni.
Mama se minunează. Tata învârte o pană albă.
„Un loc pentru tine. Un loc pentru mine.”