O stea de la Mila

Mila a făcut stele,
o mulțime într-un coș.
Câte una pentru fiecare.
Dar cine e, de fapt, fiecare?

Una se potrivește exact pe pulover.
Pentru Mila?
Nu. Înapoi în coș.
Întâi vin ceilalți.
Așa se face cu cadourile.

O stea pentru Mama.
Asta e ușor.
Cu grijă, cu grijă …
Fundița e la locul ei!
Acum ceașca de ceai e împodobită.

Afară fiecare e mai departe.
Haină, căciulă, mănuși.
Mama înfășoară fularul galben. De trei ori.
„Ca să-ți rămână gâtul cald.”
Coșul merge și el.

O stea pentru Tata.
Și asta e ușor.
Acum stă prinsă la căciulă
și ajută la dat zăpada.

O stea pentru păsări.
Asta e deja mai greu:
păsările preferă boabele.
Așa că primesc amândouă.

Fâl-fâl. Măcăleandrul!
Sare pe coș. Smulge un fir de paie.
„Vrei și tu să meșterești?”
Piu!
Zboară cu firul.

O stea pentru omul de zăpadă.
Și ceva cald pentru gât!
Mila înfășoară propriul fular în jurul lui.
Așa. Acum omul de zăpadă are amândouă.

Frig la gât. Puțin.
Dar omul de zăpadă e acum la căldură.
Tata își ridică gulerul.
În coș a mai rămas una singură.
Pentru cine?

Vizavi luminează o fereastră.
O stea pe clanța ușii.
Încet, încet.
Tata așteaptă la poartă.
Și repede înapoi!

Înapoi la Tata. Repede în spatele hainei!
Atunci: ușa se deschide. Doar o crăpătură.
O mână. Steaua a dispărut.
„Crăciun fericit!”, strigă cineva.
Mila răspunde încet.

Coșul e gol.
Și pentru Mila? Nicio stea nu a mai rămas.
Sau totuși?
„Cea de sus. Aceea e pentru mine!”
„Cea mai mare”, spune Mama. „Firește.”