Mila și clopoțelul

Azi e Ajunul Crăciunului.
Ușa sufrageriei e închisă.
„Abia când sună clopoțelul”, spune Mama.
Și până atunci?

Mila lipește urechea de ușă.
Șșșt.
Numai ceasul din hol: Tic. Tac. Tic.
Niciun clopoțel.

Până atunci, Mila numără treptele scării.
Sus. Jos.
Și iar sus.
Niciun clopoțel.

Din bucătărie miroase a fursecuri.
„Pentru cei care așteaptă”, spune Tata și aduce unul.
Mila ronțăie. Încet. Și mai încet.
Fursecul s-a terminat. Ușa e tot închisă.

Mila se apropie de ușă.
„Mai durează mult?”
„Aștept și eu”, spune Tata.
Tot e liniște.

„Oare ce e înăuntru?”
„Un elefant”, spune Tata.
„Prea mare!”
„Un șoricel?”
„Prea tăcut!” Mila chicotește. În spatele ușii, tot liniște.

Mila construiește un turn cât clanța ușii.
Dincolo de ușă foșnește.
Dincolo de ușă trosnește.
Tot niciun clopoțel!

Mila se întinde pe podea.
Sub ușă: doar lumină. Caldă și galbenă.
Miroase a brad. Și a lumânare.
Tot nimic.

Uite! Ușa e întredeschisă.
Doar o privire. Una foarte mică …
Mila strânge ochii
și apasă cu amândouă mâinile în ușă.

Și chiar în clipa aceea:
Clinchi-clinchi-clinc!

Pas cu pas, în ciorapi, intră Mila.
Bradul e atât de mare. Lumânările, atât de multe.
Chiar sus, o stea.
Ooo.

Clopoțelul se mai leagănă.
„Cine a sunat?”, întreabă Mila.
„Noi nu”, spun Mama și Tata.
La fereastră se mișcă încă perdeaua.