Mila și omul de zăpadă Nasture

În ultima zi a anului
zăpada primește un zâmbet.
Mama, Tata și Mila au terminat.
„Te cheamă Nasture. Rămâi cu noi!”

„Noapte bună, Nasture!”
Nasture nu spune nimic. Oamenii de zăpadă nu vorbesc.
Dorm măcar?
Mila flutură mâna încă o dată.
Oare Nasture tocmai … a clipit?

Poc, poc!
Mila se uită spre fereastră.
„Nasture? Te poți mișca?”
„Azi vine Anul Nou.
Vreau să-l văd! Vii cu mine?”
„Da! Dar apoi ne întoarcem.”

Nasture poate merge? Nu tocmai.
Se rostogolește. Se clatină. Aproape cade.
„Atenție!”
Mila ține bine creanga.
„Luăm sania”, spune Nasture. „Tu stai. Eu trag.”

Salopeta pe tine, cizmele în picioare. Hai!
Nasture trage, zăpada zboară.
Mila râde: „Mai repede!”
Așa urcă un om de zăpadă dealul în goană.

Pe un gard stă o pisică.
„Bună seara!”, spune Nasture.
Pisica își face spinarea arc.
Fffft!
Și a dispărut.
„Ea n-a mai văzut niciodată un om de zăpadă mergând”, spune Mila.

„Uite”, spune Nasture.
„Stelele sunt jos!”
Mila se minunează. Atâtea lumini.
„Acesta e orașul.”
Nasture dă din cap. „Un cer pentru picioare.”

„Cum vine un an nou?”, întreabă Nasture.
„Nu știu. Poate foarte încet.”
Așteaptă. Numără luminile.
Una, două, multe.
Mila caschează în mănușă.
Și atunci …

Bum! Bang!
Nasture tremură. Capul i se clatină.
„Să nu cazi!” Mila îl ține bine.
„Atât de tare e Anul Nou?”, strigă Nasture.

Mila are o idee.
„Mănuși pe urechi!”
Nasture încearcă. Deja mai bine.
Acum poate să se bucure de sclipiri.
Un An Nou fericit, Nasture!

Spre casă. Foarte încet acum.
Nasture trage. Mănușile rămân pe urechi.
Mila se întinde pe sanie și clipește.
Stelele se clatină. Ochii se închid.
„Ce-i promis e promis”, mormăie Nasture.
„Înapoi.”

Dimineața Nasture stă liniștit în grădină.
„Mănuși pe urechi?”, se miră Mama.
Tata se scarpină în cap.
Mila zâmbește larg. Nasture nu trădează nimic.